Colţ de literatură

 Vara asta am ajuns pentru prima oară în Grecia, țara mult lăudată la care visam de câțiva ani, căutând poze și informații ce doar îmi sporeau curiozitatea. Am ales un sătuc de pe brațul Kassandra din Halkidiki numit Kriopigi (Izvorul rece, după cum am aflat că se traduce de la o vânzătoare de suveniruri- "singura româncă din sat") și ne-am cazat- eu, soțul, copilul nostru și familia extinsă- la un hotel micuț vopsit în crem și roz, situat la jumătate de km de plajă.   Nu are rost să detaliez peripețiile  cu avionul apoi mașina, ci vreau să notez aspectul care m-a surprins atât de plăcut de prima oară: leandrii multicolori care străjuiau fiecare drum principal de la Salonic spre satul nostru. O splendoare de alb, roz, roșu, galben și verde care transforma peisajul de obicei plictisitor al autostrăzilor într-unul plin de viață, de frumos. Apoi livezile imense de măslini cu trunchi bătrân și crengi răsfirate și întortocheate ca o umbrelă ruptă de vânt.    Hotelul ...

 La sfârșit de vară m-a apucat un sentiment greu de așezat în cuvinte, un fel de nostalgie timpurie după zilele toride petrecute pe plajă. Îmi priveam picioarele afundate în nisip, în timp ce apa mării dansa peste ele, gâdilându-mă.  Așteptam așa, neclintită, să vină următorul val, cu gândul fugind aiurea de la un subiect la altul, cu soarele încălzindu-mi ceafa și umerii. O repetare la nesfârșit a aceleiași senzații cunoscute din copilărie, de pe vremea când nu știam cum să o definesc. Și, după atâta timp, nici acum nu știu exact. Ca o fericire fără motiv, un sentiment de apartenență la ceva infinit și siguranța că puțin din mine, din fiecare dintre noi, va rămâne la fel de etern ca marea. Acolo. În largul ei, într-o scoică sau o algă ce plutește domol. Într-o rază de soare care se prelinge pe suprafața de sticlă a apei. În râsul agitat al unui pescăruș sau în norul solitar ce-și lasă o clipă umbra pe trotuar. În castelul pe care l-am construit la mal cu băiețelul meu ori în ...