Colţ de literatură

  Am ajuns cu zece minute mai târziu la locul stabilit și am căutat-o din priviri. O fată cu trăsături fine, drăguță, dar care se pierde în mulțime; o voce calmă, sigură pe ea. Atât știam din pozele de pe facebook și câteva apeluri la ore târzii.  Am dat o tură de restaurant, până am găsit-o într-un colț, răsfoind gânditoare meniul. - Ocupat? am întrebat-o și m-am așezat, fără să-i aștept răspunsul.  Părea ușor intimidată, a zâmbit stânjenită: - Aș vrea să fumez, hai să mergem pe terasă. Am urmat-o. Ciudat cum o tipă atât de mică, cu un chip drăgălaș de copil și bureți de 5 cm la sutien poate fi numită femeie. Purta o rochie roz pal sau o culoare asemănătoare, dantelată, strânsă pe corp și foarte scurtă, iar părul blond, ars de vopsiri prea dese, și l-a lăsat pe spate (în meseria mea, fiecare detaliu contează).  S-a așezat la o masă, tot într-un colț, și a comandat o cafea și o cola, iar eu o bere. - Ești ok? am întrebat-o. - Da. Mă gândeam că în...

 Te aștept să vii, ca-n fiecare noapte. Ești ca un lait motiv pentru mintea mea, îți rostesc numele până devine banal. Un nume anost pentru un chip atât de frumos. Părinții tăi te-au blestemat să fii veșnic mic, un diminutiv.  Ascult muzica îndrăgită de tine, sperând să te înțeleg. De parcă s-ar putea înțelege o umbră. Și mă repet la infinit, în numele iubirii ce ți-o port. N-aș putea să o reinventez, e mereu aceeași, statornică și încăpățânată, la fel ca hotărârea mea de a te aștepta o noapte, trei, o veșnicie...indiferent cât timp îți ia să realizezi că sunt marea ta iubire.  Ceasul bate ora trei. E mult spus bate, dar sună atât de bine expresia, sună a vechi și nostalgie. Cu picioarele desculțe în cada rece, încerc să-mi alung somnul. Știu că nu mai pot avea încă un coșmar legat de depărtarea de tine. Te-am visat de atâtea ori încât mi se pare că nici nu mai știu cum arăți în realitate, e totul distorsionat și confuz. Eu sunt confuză. Oare e dragoste ceea ce...

   Când viața dă cu tine de pământ, trebuie să te ridici și să continui lupta. Așa suntem învățați încă de mici: să fim puternici, veseli și optimiști, capabili să înfruntăm orice obstacol în drumul nostru. Nimeni nu subliniază faptul că nu-i deloc ușor să te menții la suprafață, când toate greutățile te trag în larg. Nici că nu întotdeauna mâinile care se-ntind spre tine vor să-ți fie de ajutor. Pe astea le înveți singur, experimentând, suferind și mergând mai departe.  Toți oamenii dragi îți promit că o să-ți fie mereu alături, nu te învață ce înseamnă să-i pierzi decât când este prea târziu. Și pierdem atât de mulți oameni în atât de multe moduri, fără să ne întrebăm cât de singuri suntem, de fapt, la final.  Pierdem oameni, sentimente, amintiri. Oare se duc toate în același loc? În acel neant atât de temut? Aș vrea să știu unde îmi pot regăsi copilăria, bunicii, prima iubire, bucuria de a-mi afunda picioarele în nisipul fierbinte și a-mi simți ce...