Colţ de literatură

În vara aceea eram încă studentă şi îi parea că voir rămâne mereu aşa, fiindcă nu-mi dădeam niciun interes în a finaliza studiile. Era perioada în care îmi petreceam serile prin baruri şi cafenele ieftine, legând prietenii anoste cu oameni de toate vârstele, dispuşi să-mi plătească consumaţia (destul de modestă), în schimbul unor promisiune ce nu aveau să fie îndeplinite niciodată.  Timpul părea că stă în loc, şi eu o dată cu el. În fiecare noapte aveam acelaşi vis: mă aflam într-un vagon gol ticsit cu miros de rânced şi de vomă, mergând spre nicăieri, căci nu existau gări. La fiecare fereastră puteam zări un singur peisaj, câmpul ars acoperit de ceaţă.  Dimineaţa mă trezeam cu senzaţia ciudată că nu ştiu unde mă aflu. După ce îmi turnam apă pe faţă şi păr, mă afundam în fotoliul de pe balcon şi fumam ţigară după ţigară, până mi se făcea greaţa. Aşteptam seara, să-mi pot reîncepe turul cafenelelor.  Într-o seară dintr-acelea ploioase, am încercat un local nou, Bistr...

 Trecând pe lângă un şir de vitrine, o imagine m-a făcut să tresar. Crezând că-i o iluzie, m-am oprit şi am privit fata din oglindă.  Era o eu mai clară, mai albă, mai frumoasă. Mai cum aş vrea să fiu, fără speranţe fade, prejudecăţi şi temeri. Toţi cei din jur treceau nepăsători, mergeau parcă-n reluare şi-nţelegeau puţine.  " E ficţiune pură. Asta scrie prostii.  Noi vrem doar acţiune, mult sex şi bancuri proaste. Luăm pulsul vieţii şi ne ghidăm după Azi, ce-mi pasă mie a cui era reflecţia?... Trăim doar prea puţin ca să citim palavre!"  Şi-am aşteptat să treacă şi ultimul străin să mă privesc mai bine,  să pot spune: "Sunt eu!" Dar clipa a trecut, şi-am redevenit "doar o muză tristă într-un oraş anost"

Într-o zi de duminică, ne-am strans mai multe familii în curte la ţară, unde am întins o masă de sărbătoare. Eram acolo fraţi, surori, verişori de toate felurile, copii, tineri şi bătrâni având ca singur lucru în comun gradele de rudenie.  Masa era lungă de aproape trei metri, ca la o nuntă, astfel încât nu puteam auzi ce se vorbeşte la celălalt capăt. Şi nici nu mă interesa. La dreapta mea stătea un puşti spre care evitam să-mi îndrept privirea fiindcă mânca scârbos. La stânga se aşezase una din multele verişoare despre a cărei existenţă habar nu aveam. Era o fată comună la prima vedere. Slăbuţa, cu părul împletit pe spate, purtând o rochie albă, aproape transparentă în soare. Mânca încet, parcă cu silă, şi în mod sigur nu asculta conversaţiile din jurul ei.  Văzând-o distrată, m-am întors spre ea şi am întrebat-o cum o cheamă. În vacarm nu a înţeles întrebarea, şi s-a aplecat spre mine. Îi mirosea părul a zambile. M-am bâlbâit puţin, apoi am repetat:  - Cum te ch...