Colţ de literatură

Bulevardul Primăverii este pustiu, în timp ce fulgii de nea acoperă urmele zilei trecute. Sub un felinar, un cuplu îşi impărtăşeşte promisiuni de nopţi fără somn şi dimineţi cu ceai de măr, biscuiţi şi cearcăne grele. La umbra înserării, mâinile lor se ating, reci şi tremurande, iar râsul fetei răsună sinistru între clădirile gri, cu balcoane închise. - Nu râde, să nu ne audă! şopteşte el, încetand s-o mai gâdile. -Cine...? O pisică sare din copac, pusă pe fugă de un motan cafeniu cu ochi luminoşi. -Cine? repetă ea privind in jur, şi presându-şi sânul cu mâna pentru a-şi domoli bătăile inimii. -Oraşul, iubito. Râsul continua, mai vesel. -Prostuţule, ce-i pasă oraşului de noi? Ca raspuns, de departe- dintr-o cămăruţă cu lumina stinsă- răsună o sonată a lunii desprinsă de pe clapele unui vechi pian. Cei doi tineri ascultă cu răsuflarea tăiată, încercând să desluşească de unde se aude melodia în al carei ritm fulgii par că dansează . Din ce în ce mai lin, din ce în ce mai voal...

Răcoarea dimineţii pătrunde pe sub uşă, dând parcă un sens steluţelor de gheaţă formate la geam. Din curte vin ca-ntr-un tropot nebunesc sunet de tobe şi glasuri de copii. Orice cuvânt ar spune sună la fel în vâltoarea dimineţii...domn domn dom dom do do...,iar toba le ţine isonul, trezind câinii din sat şi creând un vacarm drăcesc în care nici cel mai îndârjit om nu ar mai putea adormi la loc. Covrijii stau înşiraţi pe-o funie atârnată de-un cui, iar paşii mamei se apropie grăbiţi, urmaţi de scârţâitul uşii: - Trezeşte-te, mamă, e ora prânzului. După câteva clipe, glasurile încetează mulţumite de recompensă şi liniştea se reaşterne. Doar un câine în depărtare mai scoate-un "ham" doar ca să fie... Monica se-ntinde şi cască prelung. Răsuflarea ei se-mprăştie în aburi; în sobă lemnele sunt deja scrum rece. Cu mişcări molatece şi troznituri de oase, se ridică din pat şi-şi îmbracă rochia pregătită de cu seara: acea rochie păstrată doar pentru astfel de ocazii. îşi î...

Dragostea e ca o piersică verde, ar spune un copil. O zăreşti accidental printre frunze primăvara timpuriu, în timp ce te joci de-a v-aţi ascunselea cu copiii din sat. E crudă încă, îţi poţi da seama, şi singura din pom. O priveşti îndelung, salivând la gustul şi culoarea ei viitoare. Şi aştepţi. În fiecare dimineaţă e acolo, din ce în ce mai pârguită, cu rouă proaspătă prelingându-se de-a lungul pufului abia răsărit. Şi o acoperi cu frunze, ca nu cumva un copil nerăbdător să o culeagă prematur. Curând alte piersici se zăresc timid prin verdele pomului, dar niciuna nu e la fel de frumoasă ca prima. Şi aştepţi. Nicio zi nu e suficient de bună pentru a o culege şi nu te hotărăşti. Oare s-a copt? Pomul e plin deja cu alte piersici la fel de colorate, derutante, suficiente pentru ceilalţi copii. Dar ei nu mai aşteaptă, ci le culeg grămadă în coşuri împletite, castroane de metal şi chiar în poala rochiei, ducându-le acasă fericiţi. Iar dimineaţa când te trezeşti cu inima strânsă la gâ...