Colţ de literatură

- Eşti sigură că mai ai nevoie de asta? am întrebat-o, sperând să-mi observe tristeţea din glas. - Da, te rog. Doar zece minute. Pentru ultima oară, promit! şi s-a aşezat în faţa măsuţei, cu mâinile întinse parcă pentru a se năpusti asupra ei imediat după aprobarea mea. - Bine...Începe tu prima. Grăbită şi veselă ca o şcolăriţă, a pus sticluţa cu lichidul vişiniu pe măsuţă. M-a privit lung, îndatoritoare, apoi a turnat câteva picături în fiecare cupă. - Te iubesc! mi-a şoptit cu un lung suspin. Amândoi, în acelaşi timp, am băut licoarea. Ea, fericită, eu nedumerit. Pentru ce mai avea nevoie de o ultimă încercare ? De o lună de zile era mai tăcută, mai gânditoare, mai absentă decât de obicei. Ultimul vis părea să nu-i fi adus nicio mulţumire deşi ne-am reîntâlnit ca întotdeauna, într-un decor atât de cunoscut- decorul primei noastre zile petrecute împreună. Zâmbea, mă strângea de mână şi-mi şoptea: "Ne-am regăsit", iar vântul şuiera cu ecou în tunelul rece. Era şap...

La un anumit punct, parcul se desparte în două cărări înguste şi întunecoase, străjuite de stejari bătrâni care opresc între crengile lor lumina plăpândă a stelelor. La capătul acestor cărări, beznă şi un miros aspru de iarbă arsă. El se opreşte, iar zgomotul paşilor lui se stinge lăsând în urmă un vag ecou. În jur, nicio piatră pe care să se aşeze şi, în liniştea deplină, să se poată gândi la ce e de făcut. Aprinde un băţ de chibrit şi flacăra slabă îi luminează degetele, doar pentru o clipă, apoi îl aruncă departe şi înjură în gând, ca şi cum n-ar vrea să fie auzit. " Bun, şi acum...încotro? " Singur, într-un parc pustiu despre care nici măcar nu ştie în ce cartier este situat. Iar cartierul, oare în ce oraş? Dar oraşul... O luminiţă roşiatică îi distrage atenţia de la întrebările sale şi ridică privirea: băţul de chibrit încă nestins zboară spre cer. Uluit, El mai aprinde unul şi îl aruncă; aceasta parcurge drumul celui de dinainte şi i se alătură- două luminiţe depăr...