Colţ de literatură

                            Sau mai exact de ce nu-mi place ideea de Secret Santa.   În primul rând, este un obicei preluat de la americani (nicio surpriză!) care se răspândește tot mai mult pe an ce trece, printre corporatiști și nu numai. A face un cadou unei persoane al cărui nume l-ai extras dintr-o grămăjoară de bilețele și pe care cel mai probabil nu o cunoști prea bine este întotdeauna o idee proastă! Nu știi mereu ce i-ar plăcea să primească, așa că îi cumperi ceva aleatoriu, simbolic și neapărat inutil. Am întâlnit zilele astea multe persoane care cumpără cadouri doar fiindcă TREBUIE, și evident că o fac fără pic de entuziasm. Astfel, să dăruiești a devenit o povară...   În al doilea rând, când sunt atâția oameni care au nevoie de mâncare și îmbrăcăminte, decât să cheltui banii pe cadouri care probabil vor fi date mai departe, asta în cel mai bun caz, mai bine ajuți un om sărac, aduci...

   Încep această postare prin a vă spune că părerea mea despre librăriile Humanitas este puternic influențată de faptul că am lucrat o scurtă perioadă la una dintre ele. Deși o lună și jumătate nu este mult, totuși am tot dreptul să descriu "din interior" cum stă treaba acolo.  În primul rând nu te angajezi la o librărie, oricare ar fi ea, dacă nu-ți place să citești, așa cum nu te duci să vinzi anvelope de iarnă dacă n-ai habar de cum funcționează o mașină. Cel puțin așa-mi imaginez. Te duci din pasiune, încercând să combini utilul cu plăcutul (utilul fiind un job, nu și nevoia de mulți bani, dar ajung și la asta).   Încă de la interviu ți se repetă: "Trebuie să fii pasionat de ceea ce faci", urmat de "Salariul e cum e, știu, dar oamenii nu mai cumpără cărți." Iar tu te crezi supereroul care o să depășească targetul cu 200% și că o să readuci cultura în sufletul românilor. Bla bla bla. Și treci de interviu care nu e atât de dificil pe cât am citi...

  Se zvonea că a apărut o străină în oraș. Toți locuitorii vorbeau despre ea, bucuroși că au un subiect nou de discuție. Unii spuneau că e o artistă care a renunțat la filme în favoarea căutării liniștii interioare. Alții îi puneau în cârcă fapte scandaloase (variantă care le plăcea la nebunie femeilor invidoase pe frumusețea ei). Adevărul însă nu era foarte departe. Femeia necunoscută era o soprană renumită care, în urma unui scandal incluzând un tenor și o moștenire, decisese să se retragă undeva până se liniștesc apele. Nu întâmplător și-a ales un orășel cât un sfert de punct pe hartă, unde era sigură că nu va fi recunoscută. Mai ales că o dată cu noua locație, și-a schimbat și numele; noii vecini o cunoșteau drept Erika Jensen. Un nume banal, depotrivit cu figura ei care nu putea trece neobservată. Nu era frumoasă, dar avea un aer de distincție care făcea orice fată să pălească pe lângă ea.  Nu ieșea des din casă, dar când totuși o făcea, avea o atitudine de căpri...

Azi după-amiază, întorcându-mă acasă, am trecut prin gangul de lângă bloc. Mirosea a pâine arsă și dintr-o sufragerie de la parter se auzeau reclame tv. Mi-am amintit de copilărie.  Bunica mea locuia într-o garsonieră lângă un gang și, de fiecare dată când ieșeam de la școală, mă opream pe la ea să mănânc dulceață de trandafiri. Mă întâmpina mereu zâmbitoare și ușor surprinsă, ca și cum nu s-ar fi așteptat să revin. Eu mă așezam la masă, cu bărbia pe brațe, și bunica îmi punea ceaiul alături de felii mari de pâine prăjită cu unt și dulceață. Uneori ținea pâinea pe plită până când se umplea bucătăria de fum. Nu avea miros, de multe ori eu eram câinele detectiv atunci când se hotăra să facă curățenie în frigider.  Cel mai mult îmi plăcea toamna la ea. Afară ploua apatic, dar în casă era cald și mă afundam într-o pătură, în timp ce ea gătea. Alteori îi citeam povești sau învățam împreună poezii pentru școală. Nu era o bunică exemplară, dar încerca și pentru asta o iubeam ...

 Când eram mică, uram prima zi de școală. Număram cu tristețe zilele de august, încercând cumva să întârzii acea zi de 15 septembrie în care mă trezeam la 6 dimineața, îmi puneam uniforma, ghiozdanul în spate și plecam spre școala care mi se părea așezată la kilometri distanță, deși mai mult de 10 minute nu făceam pe drum. Acolo, mă întâmpina aceeași curte plină de copii cu fețe somnoroase, care formau o coadă lungă ce se termina la intrarea în clase. Și mirosul stătut de cretă și praf. Apoi prima bancă în care îmi aveam locul fiindcă eram prea scundă să văd din spate. Și învățătoarea cu față blajină și voce răgușită, purtând mereu aceeași bentiță neagră în părul tuns școlărește. "Nu sunt leu paraleu!" era expresia ei preferată și cred că a repetat-o în fiecare primă zi a fiecărei serii de învățăcei.  În clasele gimnaziale am descoperit prietenia, astfel că prima zi nu mai era așa o povară! În fiecare zi de școală, prietena mea Miky suna la interfon, apoi urca și mă ...

 Stăteam cu coatele pe masa lipicioasă de la suc neșters și încercam să compun o scrisoare. Terasa era aproape goală, doar un grup de fete își făceau poze una alteia luând posturi voit sexy și se amuzau: "Pe asta o să i-o trimit lu Mihai, să vadă proasta aia a lui că nu e de glumit cu mine!" Chelnerii își dădeau coate privind spre ele și întreaga imagine mă bruia de la ce aveam de făcut.  Venisem cu o oră înainte sperând să am liniștea care acasă îmi lipsea pentru a scrie o scrisoare unui fost (pe atunci nu știam că e fost) care plecase în Anglia la studii. Vorbeam des pe skype și alte cele, dar ideea de scris de mână mi se părea mai romantică și surprinzătoare, așa că îmi chinuiam creierii și ortografia să compun ceva frumos. Tăiasem deja trei rânduri și mototolisem cu ciudă o foaie, când a intrat un cuplu cu un copil de vreo 6 ani care insista că vrea înghețată. Am pus deoparte colile și m-am uitat la ei o vreme, cu privire îndobitocită. El avea vreo 30 și ceva de ani ...

   Așteptam cu sufletul la gură să vină vara, anotimpul amintirilor cu iz de alge. Îmi era dor. Stăteam picior peste picior pe o bancă din gara năclăită de oameni și ploaia cădea rece, mărunt, peste umbrelele în culori mohorâte. Ceasul mare din gară- ceas pentru care aveam o fascinație inexplicabilă- arăta orele cincisprezece zero doi. Număram secundele gândindu-ne cât de frumos ar fi să dureze cât mai mult întârzierea trenului, să nu mai ajung la București.   Uram capitala, mi se părea că îmi fura constant clipe frumoase petrecute în orașul vacanțelor mele. Uram și mai mult oamenii din el, cu stilul lor repezit și irascibili, cu privirea încruntată atât de des încât, dacă vedeam un om zâmbind singur pe stradă, mă gândeam că e nebun!   Uram șoferii care foloseau din abundență claxonul pe post de înjurături și statul la cozi eterne. Uram moda care se perpetua absurd așa încât fiecare individ își pierdea identitatea devenind un grup amorf. Rareori ieșeau în...