Colţ de literatură

Îți scriu atunci când cuvintele nu mai au nicio putere, când privirile au murit demult în spatele luminii. Te caut în colțuri de palat mucegăite, te strig eu, ca ecoul, și ne răspunde pustiul.  Tu ești blestemul meu cel mai drag. Tu ești durerea mea, te vreau dinadins, ca un masochist ce caută vinovat plăcerea. Ești dorul meu cel mai aprins, îmi apari în fiecare coșmar, un lait motiv de care nu vreau să scap.   Vreau să te găsesc în fiecare fibră a firii, să râdem împreună și să suferim. Să îți simt din nou mâinile pe gâtul meu, o ultimă tresărire înainte de prăbușirea în neant. Să rupem apoi din cer ca din vată de zahăr, doi copii flămânzi de iubire. Să fim cum am fost cândva, înainte de începerea coșmarului. Te urăsc nespus de mult pentru că te iubesc. Fără speranță, fără drumuri de întoarcere, fără scăpare. Un alb-negru deprimant în care fiecare vis pare roșu aprins. Tu ești teama mea cea mai mare, teama de a nu ști să te pierd. Puterea mă lasă atunci ...

 S-a așezat la masă și și-a aprins o țigară, cum îi era obiceiul: - Hai să scriem o piesă de teatru, a spus.  Mi-a surâs ideea, așa că i-am adus un pix și o foaie; știam că nu era adeptul scrisului virtual. S-a aplecat asupra colii albe și a început să aștearnă litere mărunte, sub privirea mea amuzată. Ce simplu pare ca singurul tău patron să fie inspirația...Fără program, fără deadline-uri, fără cereri de concediu...  După un sfert de oră mi-a întins foaia, mulțumit. Era schița unei piese cu dialog, descriere de personaje și decor. Am citit cu voce tare: Mimi, George și Alex intră pe scenă, prima ținând mândră capul în sus, al doilea grăbit și nerăbdător, al treilea cu capul plecat și mâinile la spate. Din semi-umbră, Angela se ridică de pe fotoliu. Are părul coafat și sprâncenele vătuite... - Cum adică vătuite? l-am întrebat. - Adică creionate foarte mult, ieșite în evidență. - Dar nu asta înseamnă vătuit. - Știu, dar așa le văd eu. Foarte groase,...

                                                               **************    În fiecare an, pe 23 septembrie la răsărit, urc pe acoperișul blocului să fumez o țigară și să privesc peisajul. De acolo, oamenii sunt atât de mărunți și inofensivi, încât mă fac să le reconsider importanța. Singură și doar a cerului, pierd ore în șir bălăngănindu-mi picioarele deasupra etajului 10, gândindu-mă la povestea pe care mi-a spus-o mătușa când eram mică. Se făcea că un copil fugit de acasă mergea din ușă-n ușă cerând de mâncare. Cum băiatul era diferit de restul oamenilor din regiune, era refuzat brutal și i se închidea în nas. Alți copii râdeau de el, la biserică pastorul îl arăta cu degetul blamându-l, și mamele îl dădeau drept exemplu negativ.  De fiecare dată când îmi amintesc povestea, încerc să mi-l imaginez p...

  La malul mării, acolo unde valul macină nisipul, și cerul nopții pistruiat se întinde deasupra, un bărbat stă pe o stâncă lovită de ape. Privirea îngândurată nu încearcă să pătrundă prin întuneric, ci îi este orientată undeva spre trecut. Se vede la o masă încărcată cu platouri de mâncare: carne de vânat, fructe, vinuri aromate în pocale de argint, alături de prieteni vechi și oameni importanți. Pe lângă ei trec femei cu multe brățări pe brațele goale și rochii albe atârnate pe-un umăr, lăsând insolent un sân la vedere. În capătul mesei tronează Augustul Împărat, râzând zgomotos cu ochii aprinși de alcool, iar lângă el, câțiva cântăreți își încearcă șansa, urmărind cu privirile încordate reacția împăratului, însă acesta nici nu-i aude. Zgomotul este prea mare, vorbele de duh urmate de de râsete încarcă atmosfera.   Ovidiu stă la capătul mesei, privind și luând aminte la cele din jur. În gând, recită propriile poeme, alegându-le pe cele potrivite pentru urechile unui s...

S-a trezit inspirând mirosul dulceag și înecăcios al ierbii proaspăt cosite. A privit în jur, puțin speriată. Cerul avea o culoare incertă, parcă stătea să plouă, iar forma soarelui se zărea în spatele unui nor morocănos. Nici o pasăre nu mai îndrăznea să cânte,  nici un greiere nu-și mai freca piciorușele, nici un foșnet. Natura părea suspendată în așteptarea furtunii.  Magdalena s-a ridicat și și-a scuturat fusta, apoi a luat-o la pas spre casă. Mergând, treptat se dezmeticea și un gând trist îi încolțea în minte: amintirea visului. Se făcea că era din nou mică și locuia cu mama ei. Aveau o casă cochetă, cu două camere bine aerisite și ferestre orientate către răsărit. În vis, era dimineață. Pe masa din bucătărie, mama ei pusese o vază cu flori proaspăt culese din grădină, iar vasele luceau lângă chiuvetă. Afară se întindea lanul de floarea soarelui, despărțit printr-o cărare lungă ce ducea spre nicăieri. Flori galbene cât vedea cu ochii, și un cer demn de cel mai i...

- Să vă spun povestea mea. Și-a tras un scaun și s-a așezat astfel încât să îl vadă toată lumea. Și-a dres vocea, apoi a început: -  Aveam 32 de ani când m-am mutat în Slatina, unde era nevoie de un medic ginecolog. Când am ajuns la cabinet, deja umblase vestea printre paciente că vine un doctor tânăr; să mă-nțelegeți, acolo erau un bărbat pe la vreo 50 de ani, cu soție și copii acasă, și o femeie a cărei vârstă nu am știut-o niciodată, ambii medici ginecologi.  La început, pacientele au fost reticente și m-au evitat, în special cele tinere. Astfel, aveam programate la consult numai femei trecute de vârsta a doua cu diverse probleme care necesitau tratamente rapide. Știți doar cum e, oamenii vin la doctor doar când e grav. După câteva luni le știam pe toate după numele mic, eram amabil iar ele îmi mulțumeau cu mici atenții materiale- alcool, în general. Într-o vineri după-amiază, perioada cea mai lejeră din săptămână, a venit o pacientă nouă, Elena Dumitru. Era o tâ...

 Fiecare vară a copilăriei mele am petrecut-o la țară la bunica, undeva la vreo juma de oră depărtare de București. Bunica e văduvă de când o știu, și la fel de bătrână, de parcă timpul s-ar fi oprit printre ridurile ei. Pe atunci, mică fiind, o vedeam ca pe o străină posibil rea și nu-mi plăcea să rămân la ea.  Avea o curte imensă pentru pașii mei mărunți, cu flori de toate culrile, zarzavaturi și rânduri lungi de viță de vie care îmi dădeau coșmaruri în fiecare toamnă, la cules. Mai avea și doi nuci imenși; unul la poartă, lângă o băncuță pe care stăteam și citeamcărți de Dumas, și unul în spatele curții în care ne cățăram, eu și sor-mea. (am suferit mult după nucul ăla).  Zilele erau mai lungi la țară, nu aveam telefon sau internet și citeam sau mă jucam cu copiii vecinilor. Seară mă întrista să văd apusul, nu voiam să mă bag la somn o dată cu bunica și găinilr, iar camera noastră era atât de întunecată încât nu ne vedeam nici mâinile ridicate la câțiva centimet...

  Tocmai am vizionat mult comentatul film La La Land, și mi-a plăcut. Mult. Și cum simt nevoia să-mi împărtășesc cuiva impresiile la ora asta târzie, m-am hotărât să scriu aici. Pentru posteritate!  Demult nu m-a mai impresionat atât de mult un film (poate puțin sfârșitul din Allied și faptul că Marion Cotillard a jucat exemplar), dar acesta a reușit să atingă o coardă sensibilă, destul de subțire și așa. Emma Stone a meritat Oscarul câștigat cu acest rol.  Să începem deci cu începutul. Și cu multe spoilere. În primul rând, este un film realist, în ciuda genului. Nu exagerează cu dansul din senin în mijlocul străzii și coruri de voci repetând același vers până te plictisești. E moderat și de bun simț, iar muzica merită ascultată. În al doilea rând, este plin de simboluri destul de subtile, amuzant pe alocuri și te poate binedispune. Cu mine așa s-a întâmplat, cel puțin la început. În al treilea rând, pare previzibil și într-o oarecare măsură chiar e....

am bătut la ușa cămăruței tale din pod, dar nu mi-ai răspuns. mi-am proptit urechea de lemnul tare și am așteptat. am așteptat să treacă rutina aceea confortabilă în care amândoi ne-am afundat până la bărbie, dar din interior nu s-a auzit niciun zgomot, așa mi-am propus să te aștept. o oră. două. cinci. până te saturi de sărutările celorlalte și ți se face dor de mine. și mi-am așezat capul pe treapta de sus: în somn nu trăiesc, în somn sunt fericită.  credeam că sunt singură, dar pașii cuiva s-au auzit dinspre etajul 1, era un bărbat elegant. poate chiar salvatorul meu. l-am privit cu ochii înlăcrimați, ridicându-mă într-un cot să-i fac loc. mi-a zâmbit ca unui câine și a urcat mai departe: "nici ăsta nu e salvatorul meu", mi-am spus. nu mă mai atrage nimeni, nici tu și nici altul, sunt piatră. pietrele nu sunt atrase de pietre, poate doar de apă.  secundele treceau atât de greu încât într-un final le-am pierdut șirul și am fost nevoită să-mi amintesc. momente. senz...

A dat cu pumnul în mană, zbierând: - În casa asta nu se înjură! Copiii au încremenit, inclusiv cei mici care nu erau vizați. Pentru prima oară își vedeau tatăl furios și păreau să nu-l mai recunoască. Madeline s-a ridicat de la locul ei și a început să strângă farfuriile murdare, mai mult ca să-și facă de lucru la bucătărie.  George a așteptat neclintit continuarea, urmărind cu interes vena ce pulsa pe fruntea tatălui în timp ce acesta îi răspundea la privirea cu ochii injectați. Nu era prima oară când înjura în casa părintească, însă era într-adevăr prima oară când o făcea în ziua de Crăciun, în prezența musafirilor. bătrânul pastor ținea foarte mult la imaginea pe care o avea în comunitate, iar un tânăr needucat era exact ce nu voia să vadă străinii în persoana fiului său.  În tot timpul cât v-am povestit acestea, în sufragerie a dominat liniștea. Musafirii mâncau stânjeniți, uitându-se unii la alții și întrebându-se din priviri dacă ar fi mai bine să plece. Dup...