Colţ de literatură

Am mers pe o stradă pustie pe urmele tale. Piciorul săpa adânc în zăpadă, fumul rămânea în aer ca o dovadă că încă există vicii. În liniștea tremurătoare am încercat să ucid și ultima rămășiță de rațiune, plângând dens ca o ploaie de vară. Nu ți-a plăcut finalul meu, acum va trebui să îl rescriu, dând un sens cuvintelor. De parcă ele ar ajuta cu ceva.  Ți-am spus că nu-mi plac bărbații cu părul lung și ți-ai lăsat creastă. Ți-am spus că nu-mi plac hipsterii, și te-ai ras complet. Ți-am spus că nu-mi plac pușcăriașii și ai scuipat cu scârbă-n șanț, trăgând apoi din țigară. Te-am urmat orbește prin pădurea albă, tremurând de frig. Ți-am spus că nu îmi place jacheta ta, ai aruncat-o. Ți-am spus că nu-mi place cum mă privești, ai privit în altă parte. Ți-am spus că nu te iubesc, ai plecat. De parcă n-ai ști că atunci când am învățat să vorbesc, am spus numai cuvinte urâte. Ce rost au, dragul meu, sentimentele, atunci când în jur e doar iarnă? Niciun vin nu e suficient ...

Te-am cunoscut prea puțin și am încercat să dau tăcerilor tale înțelesuri filozofice. Erai îndrăgostit, erai trist, erai dornic de moarte? Întotdeauna egal, atât de egal încât nimic nu părea să îți tulbure aparenta liniște. Cărai după tine amintiri pe care eram invidioasă, o dragoste atât de completă încât cei 26 de ani fără ea păreau lipsiți de logică. Cu toate că o furasei de la părinți când încă era o copilă, ea ți-a fost ca o mamă, o soră, o iubită, și de cuvântul ei atârna voința ta. Erai un copil. Un veșnic neajutorat care nu cere nimănui ajutor. Și tare mi-ar fi plăcut să te înțeleg mai mult și să găsesc mai des cuvinte calde pentru a-ți alina teama din priviri. Aș vrea să-ți scriu o scrisoare, ca Isabel Allende, deși știu că nu o vei citi. Aș mai vrea și să dau timpul înapoi și să-ți spun cât de mult te iubesc fiindcă, vezi tu, dragostea nerostită la timp doare ca dracu. Ești fericit acum? Eu te iubesc atât de mult, te rog ține cont de asta acolo unde eșt...