Colţ de literatură

   Ne simțim uneori în propria viață ca un acrobat mergând pe sârmă, după prea puțini ani de antrenament. Avem nevoie de echilibru și orice mișcare greșită ne poate costa scump. Trăim niște vremuri ciudate, timpul parcă nu ne mai aparține sau pur și simplu nu mai are răbdare cu noi. Și am vrea să se petreacă totul mai repede, să putem derula înainte aceste luni pline de angoase și să ajungem la primăvara aceea senină și înfloritoare pe care o cunoșteam cândva. În schimb, avem o toamnă lungă și o iarnă pe care nici zurgălăii veseli ai Crăciunului nu o pot face mai puțin înfricoșătoare. "Sunt seri în care tot cerul mi se pare pustiu, cu stele reci, moarte, într-un univers absurd, în care numai noi, în marea noastră singurătate, ne zbatem pe o planetă de provincie, ca într-un târg în care nu curge apa, nu arde lumina și unde nu opresc trenurile rapide..." Mihail Sebastian Zâmbete crispate, ascunse sub bucăți de material, ochi triști, străini și o mare temere în suflet, asta a re...

          Bătăile lugubre ale crengilor în sticla geamului m-au făcut să tresar panicată, privind în jur prin întunericul de nepătruns. Vântul șuiera prin coardele de viță uscate și purta zăpada spre lacul din spatele casei, înghețat și el de iarna timpurie.   Am aprins lampa de citit de pe noptieră și m-am uitat câteva clipe, fascinată, la jocul de lumini pe care becul pâlpâind nesigur îl făcea pe tavan- probabil o biată muscă în căutare de căldură sfârșise pe acel rug auriu. Mi-am strâns halatul mai aproape de corp și am ieșit în prispa ce dădea spre curte. Peisajul alb, aproape sălbatic, m-a întâmpinat aducându-mi aminte de copilărie și am zâmbit cu gândul că poate copilul meu va avea șansa să trăiască aceleași ierni ca și mine. Am desenat cu degetul arătător un chip haios pe geamul aburit și m-am întors în cameră tremurând de frig. Plapuma groasă și foarte grea m-a acoperit ca un cocon și am adormit mulțumită.  În visul meu eram din nou m...

A intrat într-o încăpere subterană luminată în nuanțe de roșu, unde tablourile - agățate pe pereți sau sprijinite pe stative- erau însoțite de descrieri amănunțite. Mici statuete părând neterminate, cu semnele daltei adânc încrustate în lut, aveau diverse forme abstracte și erau puse lângă obiecte vechi din ceramică, fără nicio legătură între ele. Un muzeu ce părea fantezia unui om care a găsit mai multe lucruri pe care le-a considerat de valoare și le-a expus în subsolul casei. Diana pășea în urma unui grup de studente interesate mai mult de selfie-uri, fiindcă se opreau la fiecare obiect pentru poze de grup, făcând-o și pe ea să se oprească. Era distrasă și mintea ei nu voia să abandoneze un cuvânt pe care tocmai îl auzise :"augmentare". Îl întorcea pe toate părțile și, cu cât îl repeta mai mult, cu atât îi părea mai ciudat. Ar fi vrut să îl caute în dicționar, dar telefonul nu avea semnal în încăpere. În tot acest timp, din spatele ei auzea fără să asculte un glas de...

  Poate că în această perioadă de așteptare și incertitudine, mulți dintre cei rămași acasă stau toată ziua cu televizorul pornit pe programele de știri pentru a afla ultimele amănunte despre pandemia de coronavirus. Acest lucru creează stres și panică, așa că cea mai bună soluție la problemă este să ne deconectăm puțin și să profităm de un respiro binemeritat! Pentru asta, m-am gândit la o listă cu câteva titluri de cărți frumoase ce vă pot ocupa timpul într-un mod plăcut și productiv: 1. Dragoste în vremea holerei , Gabriel Garcia Marquez Cu un titlu atât de parafrazat în ultima perioadă, Dragoste în vremea holerei este  povestea unui bărbat care luptă pentru iubire cu speranță și răbdare, indiferent de obstacolele apărute- O iubire ce dăinuie decenii întregi, învingând testul timpului și teama ancestrală a apropierii morții. 2. Muntele vrăjit , Thomas Mann O carte care te transpune într-un loc suspendat în timp, unde viața normală se anulează. Un fel de purgatori...

   Când eram mică, aveam o viziune romantică asupra prieteniei. Mi se părea că rostul meu în societate nu este îndeplinit, dacă nu am cel puțin câțiva oameni în jur pe care să îi pot numi prieteni. Vedeam la părinții mei- o generație atât de diferită- vechi prieteni cu care își petreceau sărbătorile, zilele onomastice sau duminicile în care pur și simplu beau și își aminteau de excursiile și petrecerile din trecut. Prietenii erau acolo nu doar la bine, ci și la greu. Îi ajutau pe ai mei la culesul viei, grădinărit sau construit câte ceva la casa de la țară, iar ei le întorceau ajutorul la fel de entuziaști. Totul părea firesc și, deși se mai certau uneori, întotdeauna găseau o cale de a se împăca.   Crescând cu imaginea idilică a prieteniei, am încercat să găsesc, la rândul meu, astfel de oameni. Având totuși o fire mult mai introvertită, m-am rezumat la câte o persoană pe care am simțit-o mai aproape de felul de meu de a fi. Și de fiecare dată am crezut că am gă...

   Atunci s-a produs ruptura. A fost lină, fără lacrimi și dramă inutilă, fără regrete și promisiuni înșelătoare. Ne-am desprins treptat, pe nesimțite, și am rămas ca doi străini care nu mai au ce își spune.     A fost epuizant să îți veghez somnul, mereu cu lacrimi în ochi după o altă nereușită sau umilință dureroasă. Nu ai avut auz pentru strigătul meu mut, nu am avut răbdare pentru tăcerile tale. Ne-am încăpățânat să fim fericiți când fericirea era deja o noțiune fără sens, iar viitorul din ce în ce mai trist.   Nu ai înțeles nimic din ceea ce sunt și îmi doresc, la ce îmi palpită sufletul și ce mă doare, deși ți-am oferit totul. M-am dezvăluit cum nu am mai făcut-o față de nimeni, și am primit în schimb tăcere și răceală. Nu-mi pare rău. Am încercat, am eșuat, ca fiecare om. Aceasta este o scrisoare de adio. Adio celei care am fost și rămas bun tuturor lucrurilor frumoase ce ar fi putut să se întâmple, dacă sufletul meu nu s-ar fi lovit de at...

Mi-era dor de albastrul tău învolburat, să-mi culc pletele pe valurile tale sărate, în plin soare de vară. Mi-au lipsit atâtea luni serile răcoroase cu sunet sacadat, odihnitor și, în depărtare, muzică și râsete tinere. Oricum ți s-ar numi plajele, îmi ești dragă de când abia învățam să îți spun în cuvinte cât de dor mi-a fost de tine. O iubire de copilă romantică, la poalele tale mi-am depus atâtea visuri...Câte secrete păstrezi oare? Sau poate, nepăsătoare ca după o îndelungată văduvie, nu te mai mișcă sentimentele. Doar vântul...doar el te mai face să dansezi.   Ca atunci când eram mică, întind brațele să te cuprind și mi-aș petrece toată viața la malul tău, fără nicio clipă de nefericire. Iar tu, fidelă, m-ai strânge lângă tine înconjurându-mă.   Iernile sunt din ce în ce mai lungi. Credeam că este doar o bucurie de copil să te văd în fiecare an, dar am crescut și tot la tine îmi îndrept gândul la fiecare început de vară. Și câți oare te mai caută, câți au tânjit ...