Colţ de literatură

    Aude în spatele ei o ușă trântindu-se, apoi câțiva pași cu tălpile lipăind pline de zăpadă. Simte privirea ațintindu-i spatele, știe că sunt ochii albaștri, întunecați de sprâncene dese, ai lui David și amână să se întoarcă. Încă puțin, o mică tușă, un cârlionț luminat de o rază de soare, apoi... - Ana..., exclamă cu vocea aproape stinsă. Ea îi face semn cu mâna în care ține pensula "stai puțin". - Ana, vreau să vorbim. - Ce e? Îneacă pensula în paharul cu apă murdară și mai privește o dată portretul neterminat, apoi se întoarce în scunul rotativ: - Ce e? - Ți-am spus, vreau să vorbim. - Te ascult, dar spune repede. Pierd lumina naturală.. - Nu așa...Am nevoie de atenția ta. Se îndreaptă spre ea , aruncând pe un fotoliu punga cu cumpărături și rămâne în picioare: - Am așteptat să te liniștești, să termini renovarea atelierului și...Dar felul în care tergiversezi lucrurile...(apoi, văzând că îl privește nedumerită), adică tragi de timp...Eu nu mai pot așa... - Știu ce înse...

     Simt că ziua asta s-a mai întâmplat cândva, într-un alt an sau într-o altă viață. Frunzele cad galbene și uscate pe asfalt, oamenii își strâng pe lângă trup gecile ponosite, abia scoase din dulapul cu haine groase și în cartier miroase a frig și a iarnă. Cum o fi asta? Un miros care îmi amintește de zăpadă, de fum proaspăt ieșit de pe horn, de struguri veștejiți și pâine caldă. Fiindcă iarna mă duce cu gândul la casa de la țară, deși petreceam puține zile acolo. Este o toamnă lipsită de surprize, timpurie și dezamăgitoare. Pe ce bănci se mai cuibăresc acum îndrăgostiții? Și încotro aleargă cățeii, dacă mirosul îmbietor al verii a dispărut o dată cu anotimpul?