Colţ de literatură

    Aude în spatele ei o ușă trântindu-se, apoi câțiva pași cu tălpile lipăind pline de zăpadă. Simte privirea ațintindu-i spatele, știe că sunt ochii albaștri, întunecați de sprâncene dese, ai lui David și amână să se întoarcă. Încă puțin, o mică tușă, un cârlionț luminat de o rază de soare, apoi... - Ana..., exclamă cu vocea aproape stinsă. Ea îi face semn cu mâna în care ține pensula "stai puțin". - Ana, vreau să vorbim. - Ce e? Îneacă pensula în paharul cu apă murdară și mai privește o dată portretul neterminat, apoi se întoarce în scunul rotativ: - Ce e? - Ți-am spus, vreau să vorbim. - Te ascult, dar spune repede. Pierd lumina naturală.. - Nu așa...Am nevoie de atenția ta. Se îndreaptă spre ea , aruncând pe un fotoliu punga cu cumpărături și rămâne în picioare: - Am așteptat să te liniștești, să termini renovarea atelierului și...Dar felul în care tergiversezi lucrurile...(apoi, văzând că îl privește nedumerită), adică tragi de timp...Eu nu mai pot așa... - Știu ce înse...

     Simt că ziua asta s-a mai întâmplat cândva, într-un alt an sau într-o altă viață. Frunzele cad galbene și uscate pe asfalt, oamenii își strâng pe lângă trup gecile ponosite, abia scoase din dulapul cu haine groase și în cartier miroase a frig și a iarnă. Cum o fi asta? Un miros care îmi amintește de zăpadă, de fum proaspăt ieșit de pe horn, de struguri veștejiți și pâine caldă. Fiindcă iarna mă duce cu gândul la casa de la țară, deși petreceam puține zile acolo. Este o toamnă lipsită de surprize, timpurie și dezamăgitoare. Pe ce bănci se mai cuibăresc acum îndrăgostiții? Și încotro aleargă cățeii, dacă mirosul îmbietor al verii a dispărut o dată cu anotimpul?

   Fulgerul spintecă lung cerul, cuprinde tot orizontul. Norii liliachii se freacă unii de alții. răspândind întunericul. Picături grele de ploaie se lovesc de geam și un vuiet lugubru acoperă toată întinderea de apă. O furtună cum demult nu mai văzuse comandantul navei. Să fi fost în '87 , pe Amur, când vremea rea durase aproape o săptămână? Își jurase că, dacă va scăpa, nu va mai pune gura pe alcool toată viața.  În prima dimineață cu soare, când au făcut inventarul pagubelor și au găsit lada cu rom în mod miraculos întreagă, a băut cu nesaț, uitând de jurământ...În fond, de câte ori păcălești moartea?  - Ce se întâmplă? îl întreabă un marinar. E furtună, tâmpitule! Ce-mi trimit ăștia toți novicii?! și cu voce tare:  - Avem treabă! Mai trage o dată din țigară și o aruncă cu un bobârnac pe podea, apoi îți potrivește pălăria pe capul proaspăt tuns și privește în zare. Numai ceață cât vezi cu ochii. Ceață și apă, ca și cum ploaia se contopește cu valurile și în j...

 "Degeaba vine primăvara, atâta iarnă e în noi..." În sfârșit a venit primăvara mult așteptată, cu parcuri pline de căței alergând și mame învățând copiii să meargă, cu bunici plimbându-se agale printre copacii în floare și lacul întins pe care plutesc leneșe câteva lebede...Este, însă, o primăvară tristă atunci când îți numeri pierderile de peste iarnă și nu mai sunt toate sufletele dragi alături de tine.  Se creionează o lume nouă, mai posomorâtă și plină de restricții. Ce rost are primăvara dacă nu poți inspira aerul înmiresmat? Nu știi cine îți zâmbește și nu ai prietenii aproape? Deși suntem cu toții în aceeași dramă, fiecare o percepe diferit și în cazul ăsta pot spune, deși nu am o fire religioasă: fericiți cei săraci cu duhul....

  Camera mea trece zilnic prin transformări fascinante o dată cu alunecarea domoală a soarelui pe cer. Dimineața, pereții albi sunt de culoarea mierii și razele flutură ușor prin crăpătura draperiei. La amiază, lumina e puternică și pictează mobila în sclipiri unduitoare chiar și în zilele senine de iarnă. Seara, o stare de moleșeală mă cuprinde o dată cu apusul și totul în cameră capătă nuanțe albăstrii, reci, care mă îmbie la un nou somn neodihnitor.  Aici îmi petrec zilnic prizonieratul, între două apeluri, o ceașcă de cafea și câteva rânduri pe care le aștern în caietul vechi cu speranța ca, odată transpuse în cuvinte, gândurile să dispară. Este o încercare de amăgire a timpului ce parcă se târăște ostentativ, lăsându-mă să-mi număr zilele până la eliberare.  Săptămânile mi-au devenit busolă și totodată stâlpi grei ce susțin o construcție și mai grea. O așteptare chinuitoare prin care doar prizonierii și bolnavii trec, însă, spre deosebire de ei, eliberarea mea va fi ...