Prietenii (ne)adevărate
Când eram mică, aveam o viziune romantică asupra prieteniei. Mi se părea că rostul meu în societate nu este îndeplinit, dacă nu am cel puțin câțiva oameni în jur pe care să îi pot numi prieteni. Vedeam la părinții mei- o generație atât de diferită- vechi prieteni cu care își petreceau sărbătorile, zilele onomastice sau duminicile în care pur și simplu beau și își aminteau de excursiile și petrecerile din trecut. Prietenii erau acolo nu doar la bine, ci și la greu. Îi ajutau pe ai mei la culesul viei, grădinărit sau construit câte ceva la casa de la țară, iar ei le întorceau ajutorul la fel de entuziaști. Totul părea firesc și, deși se mai certau uneori, întotdeauna găseau o cale de a se împăca. Crescând cu imaginea idilică a prieteniei, am încercat să găsesc, la rândul meu, astfel de oameni. Având totuși o fire mult mai introvertită, m-am rezumat la câte o persoană pe care am simțit-o mai aproape de felul de meu de a fi. Și de fiecare dată am crezut că am gă...