Vara la sat
Fiecare vară a copilăriei mele am petrecut-o la țară la bunica, undeva la vreo juma de oră depărtare de București. Bunica e văduvă de când o știu, și la fel de bătrână, de parcă timpul s-ar fi oprit printre ridurile ei. Pe atunci, mică fiind, o vedeam ca pe o străină posibil rea și nu-mi plăcea să rămân la ea. Avea o curte imensă pentru pașii mei mărunți, cu flori de toate culrile, zarzavaturi și rânduri lungi de viță de vie care îmi dădeau coșmaruri în fiecare toamnă, la cules. Mai avea și doi nuci imenși; unul la poartă, lângă o băncuță pe care stăteam și citeamcărți de Dumas, și unul în spatele curții în care ne cățăram, eu și sor-mea. (am suferit mult după nucul ăla). Zilele erau mai lungi la țară, nu aveam telefon sau internet și citeam sau mă jucam cu copiii vecinilor. Seară mă întrista să văd apusul, nu voiam să mă bag la somn o dată cu bunica și găinilr, iar camera noastră era atât de întunecată încât nu ne vedeam nici mâinile ridicate la câțiva centimet...