Spre București
Așteptam cu sufletul la gură să vină vara, anotimpul amintirilor cu iz de alge. Îmi era dor. Stăteam picior peste picior pe o bancă din gara năclăită de oameni și ploaia cădea rece, mărunt, peste umbrelele în culori mohorâte. Ceasul mare din gară- ceas pentru care aveam o fascinație inexplicabilă- arăta orele cincisprezece zero doi. Număram secundele gândindu-ne cât de frumos ar fi să dureze cât mai mult întârzierea trenului, să nu mai ajung la București. Uram capitala, mi se părea că îmi fura constant clipe frumoase petrecute în orașul vacanțelor mele. Uram și mai mult oamenii din el, cu stilul lor repezit și irascibili, cu privirea încruntată atât de des încât, dacă vedeam un om zâmbind singur pe stradă, mă gândeam că e nebun! Uram șoferii care foloseau din abundență claxonul pe post de înjurături și statul la cozi eterne. Uram moda care se perpetua absurd așa încât fiecare individ își pierdea identitatea devenind un grup amorf. Rareori ieșeau în...